HDR – High Dynamic Range
Aparatele foto au tot felul de limitări faţă de ochiul uman. Una dintre ele este faptul că nu poate reda acelaşi interval dinamic de expuneri ca şi cel perceput de om. Să luăm ca exemplu un peisaj într-o zi însorită. Avem într-o parte a cadrului muntele puţin luminos şi în altă parte a cadrului cerul şi soarele foarte luminoase. Indiferent de setările folosite nu vom reuşi să obţinem o imagine în care să fie corect expus tot cadrul – ori va fi subexpus (prea întunecat) muntele, ori va fi supraexpus (mult prea luminat) cerul. Ca soluţie la această problemă a apărut tehnica imaginilor HDR - High Dynamic Range.
În primul rând, ce înseamnă Dynamic Range? Înseamnă intevalul dintre cea mai mică şi cea mai mare valoare posibilă a unei valori. Cu aplicaţie în fotografie, să îi spunem << interval dinamic de expuneri >>. Adică intervalul de intensităţi luminoase redate într-o imagine.
Ochiul uman este capabil să vadă şi noaptea, în lumina lunii precum şi în miezul zilei cu cel mai puternic soare chiar dacă noaptea ochiul va primi 1/1.000.000.000 din lumina din timpul unei zile însorite. Deci un Dynamic Range foarte mare. Dar aparatul foto nu poate reda aşa ceva în mod normal. De aici nevoia inventării unei tehnici.
Şi astfel s-a ajuns la tehnica imaginii HDR. O tehnică destul de simplu de utilizat astăzi, cu aparatele digitale şi softurile de prelucrare a imaginii. Ce presupune? Combinarea a mai multor expuneri ale aceluiaşi cadru, realizate cu parametri diferiţi. Astfel, revenind la exemplul de mai sus, vom avea 3 expuneri ale aceleiaşi scene (este aproape obligatorie folosirea trepiedului): una normală, una subexpusă şi una supraexpusă – lucru ce se realizează foarte simplu cu aparatele care au funcţie de bracketing a expunerii. Astfel în cele trei expuneri vom regăsi fiecare parte din cadru expusă corect – doar că nu în aceeaşi imagine. Dar când vom combina cele trei imagini vom obţine imaginea finală cu un Dynamic Range apropiat de ceea ce poate percepe ochiul uman.
Am dat doar un exemplu cu cele 3 expuneri, pot fi mai multe. Sau poate fi o expunere, salvată RAW din care un soft poate crea mai multe imagini cu expuneri diferite.
Şi pentru că acum au fost prea multe cuvinte, să trecem la practică. Iată cele trei expuneri: prima normală (la urma urmei, ar fi putut fi folosită, dar nu era satisfăcătoare), a doua supraexpusă şi ultima subexpusă.
Combinarea celor trei imagini se face cu Photoshop sau cu o aplicaţie specializată pentru tehnica HDR – probabil cea mai bună fiind Photomatix. Iată rezultatul combinării imaginilor cu Photomatix.
Nu arată tocmai bine, nu? Aşa e. Dar nu pentru că aş fi greşit eu sau programul ceva. Ci pentru că informaţia conţinută de această imagine este mult prea multă pentru a putea fi redată de un monitor sau imprimantă. Aici intervine un proces absolut necesar în realizarea unei imagini HDR şi anumeTone mapping. Prin acest proces se modelează infromaţia conţinută de imagine pentru a putea fi redată de monitor. Şi, totodată, aici este pasul la care este mult de lucru pentru om (hai să fim sinceri, până aici nu prea avem vreun merit, a făcut tehnologia totul). Aici intervine mâna omului, cu talent, răbdare şi nenumărate încercări … aici se pot face o mulţime de setări, setări care pot face diferenţa dintre o imagine ridicolă şi una minunată. Deci iată cam ce iese după tone mapping:
